CASA DE CULTURĂ, TECUCI, ZIUA NAȚIONALĂ A CULTURII, 15.01.2025
NOPȚILE CULTURII ROMÂNE
Astăzi, în Ziua Culturii Naționale, eveniment major pentru românii de pretutindeni, aflat deja la a 14-a ediție, sărbătorim 175 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, despre care Nicolae Iorga spunea că reprezintă expresia integrală a națiunii române iar Noica – omul deplin al culturii românești.
Eminescu era perceput, așadar, în secolul trecut, ca expresia integrală a omului deplin al culturii și al națiunii noastre. Despre el – în fară de cei deja menționați – au scris pagini memorabile: Titu Maiorescu, Ioan Luca Caragiale, Garabet Ibrăileanu, Emil Cioran, Mircea Eliade, Alexandru Mironescu, Ion Petrovici, George Călinescu, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Rosa del Conte, Tudor Vianu, Petre Țuțea, Ion Scurtu. Și eforturile lor au contat! Eminescu a fost tradus în peste 60 de limbi și, de multe ori, avem impresia că astăzi este mai cultivat în afara țării de către diaspora noastră sau de către cercetători străini îndrăgostiți de cultura română. Este cazul lui Alvaro Albornoz Castro, prieten chilian, care a l-a promovat pe Eminescu în țara sa mai mult decât am reușit noi prin instituții de specialitate.
Pentru tinerii de astăzi, aș dori să spun câteva cuvinte introductive. Eminescu a trăit 39 de ani. În 15 ani din cei 39 ai vieții sale a scris în jur de 15.000 de pagini, a călătorit mult în țară și în străinătate, a citit mult și a tradus cu mult curaj din germana lui Kant, manifestând o curiozitate extraordinară orientată către folclorul național, cultura lumii, știință, filosofie, teologie ortodoxă, istoria religiilor, literatura veche, modernă și universală, artă, viața istorică și socială a românilor, felul de a fi al vecinilor noștri și către interesele marilor imperii – cu care a fost contemporan și în ochii cărora el era unul dintre cei mai periculoși români. Eminescu era pentru ruși, turci, britanici, austrieci intelectualul român îndrăgostit de adevărul neamului său și liber de orice limitare.
Acum 90 de ani, Cezar Petrescu publica „Romanul lui Eminescu” (o trilogie foarte plăcută la lectură și astăzi în care expune biografia lui din copilărie și până în ultima zi de viață). Venind spre anii noștri, viața și opera lui Eminescu au fost întoarse pe toate fețele. Profesorul Lucian Boia, un istoric angajat în câmpul muncii de demitologizare, după ce îl categorisește pe Eminescu drept „primul mare poet pe care cultura noastră îl dă umanității întregi” ne atrage atenția și ne spune că exagerăm atunci când facem din el „chintesența românismului”. Într-un interviu Contributors din 2015, Lucian Boia spune: „Noi proiectam asupra lui Eminescu tot ce e mai caracteristic, sau socotim noi ca e mai caracteristic in spiritualitatea romanească”.
Cred că, spre a evita răstălmăcirile emoționale, care devin premise pentru mitologii, avem nevoie nu de „un nou Eminescu” (în fiecare epocă, după cum spunea Iorga în veacul trecut), ci de o înțelegere clară și sigură a ceea ce reprezintă el pentru noi. Într-un vers postum, Eminescu scria că în sufletul unui tânăr e noapte și răceală, dar tânărul Eminescu a ars ca o torță pentru unitatea statală, religioasă și culturală a românilor și s-a consumat repede, în efortul de a asimila pentru el și pentru noi teme universale precum: iubirea, comuniunea om-natură, cunoașterea cosmosului, istoria și miturile, omul de geniu, aspirația spre absolut, căutarea lui Dumnezeu.
Avem astăzi o Zi a Culturii Naționale pentru eforturile nenumărate din sutele de mii de nopți nedormite de Eminescu și de toți ceilalți creatori culturali cunoscuți sau anonimi din poporul nostru – dinainte de el și până astăzi. Tot ceea este văzut și expus în cultura noastră la lumina zilei – opere literare originale, traduceri deosebite, pictură, arhitectură, muzică – tot acest întreg presupune acumulare, meditație, cristalizare și formulare realizate adeseori în ceasurile nocturne ale vieții.
Eminescu însuși, în multe momente ale vieții sale, a fost un creator nocturn, în mod special atunci când medita la frumusețea și la tainele iubirii. Ajuns la capătul luminos al intuițiilor sale exclama adeseori: așa-i de albă noaptea! Vă propun astăzi, în Ziua Culturii Naționale, să vorbim despre „nopțile culturi noastre”.
Noica în Eminescu sau Gânduri despre omul deplin al culturii româneşti surprinde un aspect important pentru tema noastră de astăzi. El scrie:
„Faţa lui Eminescu e dublă: priveşte odată spre noaptea comună, a vegherii, a naturii şi a umanităţii, iar altă dată spre noaptea fără de început a visului, a vârstelor eterne şi a geniilor romantice …”
Prin cuvântul „față” trebuie să înțelegem curiozitatea, atenția și îndrăzneala lui. Cele două fețe sunt două perspective și două moduri de cunoaștere.
Prin distincția între „noaptea comună” și „noaptea cea fără de început a visului” trebuie să vedem deosebirea dintre limita puterilor omenești în istorie și aspirația noastră către asemănarea cu Dumnezeu.
Tema de azi pornește de la aceste considerații de mai sus și tinde să se reîntoarcă spre concretul vieții noastre spre a putea fi utilă fiecărui ascultător.
Urmând intuiției lui Noica, să încercăm să distingem între mai multe înțelesuri ale nopții unei culturi. Acest efort ne poate feri de marele pericol al alienării în istorie și ne poate arăta calea spre autenticitate în activitatea culturală.
Așa cum există o istorie și mai înainte de scrierile și dovezile istorice disponibile, tot așa există o cultură (a poporului nostru) anterioară operelor de cultură. Și dându-le dreptate lui Simion Mehedinți și lui Lucian Blaga, care defineau cultura drept o sumă a tuturor creațiilor sufletești (intelectuale, etice, estetice) care înlesnesc conviețuirea și care alcătuiesc nucleul identității noastre, subînțelegem că tot ceea ce rămâne dincolo de cunoașterea noastră actuală poate fi numit, în chip metaforic, o noapte a culturii noastre. Oricât de mult am coborî în preistoric, există nenumărate momente care scapă capacităților noastre de a privi și a înțelege lucrurile așa cum au fost!
O „istorie” – în cazul de faţă, o istorie a culturii şi civilizaţiei este o relatare (şi o interpretare) a faptelor din trecut pe baza unor documente scrise; de aceea, epoca „istorică” a omenirii începe convenţional – odată cu apariţia documentului scris.
(Ovidiu Drîmba, Istoria culturii și a civilizației, vol 1)
Dar prin „noapte a culturii” mai putem înțelege și întuneric de nepătruns (sau beznă) care generează confuzie cu privire la noi înșine și la ceilalți, absență de pe scena evenimentelor lumii, însigurare sau insularizare. Pe întuneric ești sau devii străin de tot ceea ce este omenesc, trăiești o profundă neînțelegere a dinamicii sociale, fiind întotdeauna gata de a respinge perspectivele celorlați. Aceste comportamente sunt adeseori pricinuite de teama de viață și de oameni, fiind însoțite de complexe de inferioritate și de superioritate. Într-o formă agravantă, ele conduc la dispreț și la mizantropie.
Până să ajungem la Ziua Culturii Naționale și noi am trecut prin astfel de nopți complicate. Este de ajuns să amintesc aici sintagma lui Luca Pițu din cartea Sentimentul românesc al urii de sine, care oglindește perioada sumbră a comunismului și a extensiei mentalității acestuia după 1990.
Uzina națională a „omului nou” – cu cele două motoare, PCR & Securitatea – a început încă din 1944, prin cenzorii sovietici, purificarea ideologică a culturii noastre. Prin Decretul lege din 2 mai 1945 privind epurarea cărților au fost sechestrate și distruse zeci de mii de cărți scrise între 1.01.1917-23.08. 1944. În ignoranța unora și în excesul de zel, au fost distruse în acei ani manuscrise mănăstirești datând din secolele XV-XVII. Apoi au fost persecutați și arestați scriitorii, proprietarii de cărți, anticarii, profesorii care dețineau cărți pline de „greșeli la adresa comunismului”. Din 1958 exista chiar o categorisire precisă a acestor „crime la adresa ideologiei”. Existau, așadar:
- Lucrări pătrunse de cultul personalității (biografiile etc)
- Lucrări care cuprind teze teoretice greșite
- Lucrări depășite de actualitatea politică internațională
- Lucrări științifice și didactice devenite inutilizabile
- Broșuri ocazionale și agitatorice învechite
Un alt moment de întunecare în cultura noastră a fost decredibilizarea și umilirea Academiei Române întreprinsă în anii regimul Ceaușescu. După desfigurarea Academiei prin alungarea indezirabililor (Crainic, 1946, și apoi alte două treimi din cei vechi) și infiltrarea forumurilor de conducere de către demnitari comuniști, numărul intelectualilor care au pactizat cu noua orânduire a ajuns, în 1965, la 334519. Aceștia reprezentau, în acel an, mai bine de 20% din numărul membrilor PCR! Astăzi știm că mulți au fost păcăliți și s-au lăsat cointerați în „procesul de destalinizare și de distanțare de Moscova”.
Alții s-au lăsat corupți prin beneficii imediate: accesul la doctorate, funcții universitare sau diplomatice, publicarea cărților, burse și călătorii în străinătate, încasarea unor sume mari pentru contribuții specifice. Ceilalți, care nu au făcut compromisuri, au fost marginalizați, dați afară din instituții, nepublicați, sechestrați în țară sau condamnați la ani grei de temniță. Literatura, arta, filosofia și istoriografia au devenit uneltele clasei dominante. Știința a devenit un probatoriu al marxism-leninismului. Profesorii de științe sociale au fost reciclați în propagandiști de la catedră, conform directivelor partidului.
În plină epocă de aur, întunericul comunist cuprinsese cultura noastră în toate formele ei publice și instituționale. Din acea epocă sumbră persistă până astăzi, în societatea noastră, criteriul subordonării politice înaintea celui al competențelor. Neîncrederea și suspiciunea nu au dispărut, „obiceiul pământului” e tot aici, mania controlului și a supravegherii de asemenea. Singurul nostru proiect de țară – eliberarea de comunism – a dispărut prin evenimentele din decembrie 1989. Se pare că nimeni nu mai poate guverna legitim și predictibil într-o epocă în care trăim pe seama întâmplării și la marginea iminenței destrămării sociale.
Acest mod de a ne raporta unii la alții este un dat întunecat al culturii noastre și dacă îl perpetuăm – privindu-l în față – vom putea spune cu Eminescu că mergem: „din trecutu-n întuneric în viitor de întuneric”.
Dimpotrivă, întorcându-ne către momentele luminoase ale culturii noastre, să încercăm, la final, să descoperim și beneficiile unor alte nopți ale culturii.
Eminescu a întrezărit nevoia deschiderii culturii noastre către cultura universală, dar fără a ceda ispitei alienării tinerelor generații și desfigurării specificului național. Mai înainte de el, au spus același lucru călugării noștri tipografi din secolul al XV-lea, cronicarii Ureche, Costin, Neculce și Radu Greceanu, cărturarii episcopi din toate țările românești, poeții, pedagogii. În momente grele de noapte a istoriei, în care imperiile învecinate erau gata să ne înghită, noi ne-am deschis către Evaghelie, către Filocalie, către cunoașterea popoarelor, către știința vremii, către modul nostru de ne învăța copiii să supraviețuiască în timp și să dăinuiască în memoria poporului nostru. Un exemplu de secol XVI ne-a fost dat de Sfântul Voievod Neagoe Basarab cu ale sale Învățături către fiul Teodosie. Am construit și conservat în acele secole – a avea dreptate Adrian Marino – o „cultură de tip umanist” deodată cu o frumoasă și dulce limba română, „ca un fagure de miere”.
Dar de ce insista Eminescu să dialogăm cu marea cultură?
El era de părere că fiecare epocă istorică a nostră cuprinde unele principii generale de acțiune. Secolele al XII-lea – al XIII-lea au coincis cu „Epoca de naștere și formațiune“ a statelor medievale românești, secolele al XIV-lea – al XV-lea au reprezentat „Epoca eroică“ a neamului românesc, secolele al XVI-lea – al XVII-lea au fost „Epoca literară“, iar secolele al XVII-lea – al XIX-lea, „Epoca de decădere“. Acestei decăderi trebuia să îi răspundem în secolul al XX-lea printr-o nouă ridicare, înțelegându-ne bine menirea de popor latin de confesiune ortodoxă, ancorat într-o cultură ce putea lega Occident de Orient într-un mod irenic.
Nu este momentul să evidențiem în detaliu ridicarea culturii noastre din noaptea provincialismului, din stadiul de „cultură minoră”, din complexele multiple, din snobismul ideologic din anii comunismului către către lumea valorilor universale. Pe acest drum am trecut prin fazele de protocronism, de pancronism și de sincronism. La ora actuală, avem numeroși scriitori traduși în străinătate cu sute de ediții publicate acolo: Mircea Cărtărescu (43), Mircea Eliade (22), Max Blecher (20), Gabriela Adameșteanu (19), Matei Vișniec (19), Dan Lungu (16), Mihail Sebastian (15), Ana Blandiana (13), Filip Florian (13) și Norman Manea (13)
În această sforțare întrezărim un efort creator deosebit al conaționalilor noștri și tragem speranța că și tinerii elevi și studenți se vor lăsa cuprinși de bogăția culturii noastre și celei universale.
Potrivit Barometrului cultural, 59% dintre români au citit anul trecut cel puțin o carte iar 22% în jur de cinci. Book-tokerii au promovat surprinzători de bine cărți de educație, beletristică, știință și filosofie, care au ajuns în casele multor tineri.
În „noaptea culturii de masă” pe care o presimțim și o deplângem de mulți ani, a venit momentul generațiilor tinere. Să încheiem aceste scurte meditații spunând cu Eminescu:
„Pe cerul negrelor dureri Lumina se arată!”
Prof. Daniel Mazilu, CNCH/LTOC